Despre Lume

Lebedele din Parc

Posted by Andrei Ionita on
Lebedele din Parc

Prietenei mele îi plac foarte tare lebedele. Și mie îmi plac, considerându-le incomparabil mai gustoase decât gâștele.

Adevărul e că sunt drăguțe, mai ales că unele dintre ele sunt chiar sociabile. Atât de sociabile încât vin să-ți mănânce din mână, iar dacă le aduci pâine, ți-ai bătut joc de bucuria copilașilor de la grupa pregătitoare care se cred atractivi cu un pumn de iarbă de pe marginea lacului. Hehe, fraierușii…

Însă, deși e jumătatea lunii aprilie, lebedele n-au ajuns în parcurile din București. Și mă întrebam, oare unde se duc lebedele când se duc. Presupun că nu migrează, câtă vreme stau o vară întreagă în aceeași baltă fără să se miște. Și dacă cineva le duce într-un loc călduros pe perioada iernii, când le vor aduce înapoi.

Oricum dacă îți plac lebedele și vrei să le hrănești în liniște, îți recomand Parcul Bordei, mult mai puțin populat și mai silențios decât fratele său mai mare, Herăstrău.

Fotografia Furată de la București Optimist.

Despre Lume

Despre pozari și poze.

Posted by Andrei Ionita on

Sau aș putea să numesc acest post „Pulea Frânaru’ Photography”.

Există o categorie de oameni care vor cu orice preț să fie artiști. Sau măcar să-i considere prietenii ca fiind artiști. Până aici, totu’ bine.

Numai că oamenii de genu’ n-au nici un fel de înclinație artistică. Nu știu să cânte, de pictat se pricep doar la fluturi cu foaia îndoită pe jumate, așa că se decid că fotografia e chemarea lor.

Și ce face omul când îl cheamă fotografia? Își ia DSLR.

Deja ți-am dat răspunsul la întrebarea de mai sus. Hai să mai încercăm una:

Ce face omul când îl cheamă fotografia după ce-și ia DSLR?

Exact! Felicitări! Își face o pagină de Facebook. Pe care o numește asemeni lui. Dacă pe el îl cheamă Dănuț Drăguț, pagina se va numi Dănuț Drăguț Photography. Sau Alexandra Stoenescu Photography. Ceva gen.

Următorul pas pentru omul pe care îl cheamă fotografia e să pună watermark pe pozele sale din club, de la masă, din tramvai, de la metrou. Și așa apare Pulea Frânaru Photography.

Idiot DSLR

 

Despre Lume

Am călcat un câine cu rolele

Posted by Andrei Ionita on

Și sper că i-am rupt ceva. Nu că aș avea ceva cu câinele.

Ideea e că în parcurile din București oamenii se adună ori de câte ori e weekend și soare. Și e mișto că e așa. Nu e mișto că oamenii vin cu mașina în parc și caută jumătate de oră un loc liber de parcare. De asemenea, nu e mișto că-și lasă copiii nesupravegheați. Și câinii.

Azi am călcat un cățel. D-ala mic și maro. Cu rolele l-am călcat. El era în lesă. Am și căzut. În timp ce mă adunam de pe jos, proprietarul îmi zice că nu m-a văzut și câinele e câine. N-are ce să-i facă.

I-am răspuns că e ok, măcar știe cine e cocoșul în casă. S-a supărat și m-a înjurat.

Când le-am povestit, mama și prietena mea m-au întrebat dacă e bine câinele :))

 

Despre Lume

Chem Televiziunea!

Posted by Andrei Ionita on

Mi-ar plăcea ca undeva, cândva, să se inventeze meseria de observator social. Adică un fel de sociolog, dar mai light, care să nu trebuiască să își justifice ideile printr-o cercetare. Dar stai, există deja Kanal D pentru asta. Na, oricum, cred că aș fi un bun observator social sau angajat la Kanal D.

Există printre români, în special printre cei educați, o categorie de indivizi care cred în democrație, puterea poporului, drepturile omului și în general valori văzute prin filmele cu polițiști americani. Sigur, acești români nu au în mod normal niciun fel de interes față de legislație, problemele concetățenilor cu birocrația și alte asemenea. Lucru care este de înțeles, căci ți-e greu să gândești cu propriul cap la lucruri care nu țin de domeniul tău de activitate atunci când petreci 10 ore pe zi la corporație, stând pe scaun, cu un excel în față.

Și acum hai să revenim la observația mea socială: După ce epuizează argumentele și pierd o dispută, în special cu autoritățile, ei cheamă televiziunea.

Sigur, majoritatea doar amenință, căci de fapt nu cunosc pe nimeni la televiziune. Și chiar dacă ar cunoaște, povestea lor e de căcat și nu-i pasă nimănui de ea. Dar mai sunt și cazuri ca cel al doamnei de mai jos, Adela Chirică, o doamnă care s-a plimbat la un moment dat pe la Acces Direct vorbind despre viața ei. Deci care nu e străină de atenția media. Zoso scrie aici despre subiect.

Sigur, era dreptul său să parcheze acolo. Bineînțeles că i-a fost încălcat acest drept. Dar după ce a chemat poliția pentru fiul ei s-a speriat (deci o urgență), iar polițiștii i-au dat amendă, ce face?

Cheamă televiziunea, stă la piață, scoate copilul din mașină să filmeze domnii de la ProTV, se plimbă prin parcare să tragă niște cadre și apare la televizor. De ce? Ce a rezolvat? La ce a ajutat-o? Cum rezolvă asta problema? Degeaba, nimic, la nimic, deloc. Dar a apărut la televizor cazul, iar acum știe lumea.

Eu sunt curios, ai încercat sau te-ai gândit vreodată să chemi televiziunea?

 

Despre Lume

Marcel

Posted by Andrei Ionita on

Există o categorie de muzicanți, cântăreți, artiști, whatevă, care, oricât de tare s-ar strădui, reușesc să fie antipatici orice ar face. (Apropos, tu vezi câte virgule are fraza anterioară. De ce dracu am crezut că va citi cineva ceva care conține mai multe virgule decât babele din tramvaiul 1, nu pot să pricep).

Ca să înțelegi despre ce vorbesc, e suficient să te gândești la Direcția 5, Paula Seling, Taxi, Horia Brenciu. Genul ăsta de indivizi, care au avut câteva cântece ok la un moment dat, iar apoi se agață de treaba aia, insistând să cânte aceeași melodie leșinată cu alt refren. Ani și ani de-a rândul.

Și mai e Marcel. Care cântă. Cum unde? Acolo unde cântă orice obosit plus ansamblurile populare și Pepe. La Sala Palatului. Și cum își intitulează concertul de la Sala Palatului, adresat publicului român meloman? Exact! Very Classic. Nu pot să nu râd când văd chestia asta pe stâlpii din oraș.

Very Clasic

 

Mă gândesc că Classic on the system, it’s known! era un nume prea lung și nu ar fi încăput pe afiș.

Produse Recomandate

Când nu beau bere, citesc: De-a baba oarba

Posted by Andrei Ionita on
Când nu beau bere, citesc: De-a baba oarba

La prima citire, Vlad Mușatescu pare a fi un individ libidinos, cu un stil ciudat de a scrie, presărat cu referințe din realitatea regimului socialist de la acea vreme. După primul capitol începi să te obișnuiești cu stilul său lejer, iar peste câteva pagini poate începe chiar să-ți placă.

Fiat 600

Fiat 600 – „Bombița” ce-l servește pe curajosul scriitor și detectiv

De-a baba oarba este unul dintre cele patru romane din serie, scrise la persoana I de către Extravagantul Al Conan Doi, un scriitor și detectiv cu 6 romane la activ. Ce-i drept, nepublicate.  Acesta îl înfățișează pe domnul Conan Doi în căutarea  unei oaze de liniște, atât de necesare finalizării romanului său. Mai departe, cătunul în care destinul îl poartă pe erou devine locul de desfășurare al unei povești demne de a fi scrisă de mult mai celebrul Sir Arthur Conan Doyle. Iar asemănarea onomastică dintre cei doi scriitori nu e deloc întâmplătoare.

Un rezumat al cărții, foarte bine scris, poți citi aici. Și dacă-ți sună bine și ești dispus să citești de pe un ecran alcătuit din pixeli, poți descărca volumul în format PDF de aici. Legal. Vei găsi acolo și povestea care a dus la distribuția gratuită pe internet.

Dar articolul ăsta e o recomandare, nu un review. O recomandare a unui roman pseudo-polițist. O schiță de mare amploare, plină de sentiment autentic pre-capitalist. Un roman în care anii ’70 și cultura pop ajung discret și printre români, iar asta se simte. O poveste misterioasă în care mecanicii auto sunt la fel de țepari ca și acum iar păcănelele  de la iarmaroc dezvoltă pasiuni aproape la fel de mari ca Max Bet-ul din colț. Lectură ușoară. Și amuzantă.

Cartea în format tipărit face parte din colecția Adevărul și o găsești cu 7 lei pe site-ul lor (link afiliat).